Pirateria muzicală

Deunăzi mă lovesc (Stumble Upon) de un articol despre cum s-ar putea înlătura pirateria peer to peer şi monopolul marilor producători, agenţi şi intermediari din industria muzicală. Se propune soluţia micropayments. Ideea e simplă: nimeni nu ar mai fi dispus să fure muzică dacă s-ar introduce o legislaţie severă şi downloadurile p2p, direct connect sau torenţii ar fi strict monitorizate acestea alături de dezvoltarea depozitelor de muzică online cu taxă infimă pentru melodia descărcată. Există o grămadă de astfel de magazine cu tarife în jurul a 15 dolarcenţi pentru trackuri în format mp3 sau wma.

Un album costă în momentul de faţă, grosso modo, între 13 şi 18 dolari. Nu am nevoie de calitate audio, mă mulţumesc cu mp3 cu bitrate variabil sau fix şi la peste 192 kbps. În acest fel voi putea să descarc legal, fără mustrări de conştiinţă orice album care mă atrage la un preţ de circa 3 RON. Cum produsul nu poate fi returnat, banii sunt pierduţi definitiv în momentul în care am luat decizia să descarc. Dar alegerea mea e conştientă, există allmusic, amazon şi cduniverse care oferă crâmpeie semnificative de până la 30 de secunde din fiecare piesă. O dată ce m-am informat sau mi-am satisfăcut curiozitatea în legătură cu un artist pot să iau decizia cumpărării albumului. Suma e modică, artistul trebuie să mănânce o pâine şi eu ştiu cum e să fii furat. Deci voi plăti.

Colecţia mea de jazz, soul, blues cuprinde aproape 5000 de albume, adică am furat aproape 50000 de euro! Nu mă rod remuşcările pentru că pirateria e singura formă de rezistenţă culturală accesibilă mie. Nu mi-aş permite să plătesc niciodată o astfel de sumă pentru satisfacerea capriciilor de meloman. Dar cu artiştii sunt sincer, mă duc la festivaluri, concerte, baruri de profil şi cotizez acolo. Până când nu apare o soluţie de micropayment cu pretenţii de acoperire gen allmusic, care să satisfacă cereri excentrice gen omar sosa sau chano dominguez voi rămâne pirat. Şi le mulţumesc tuturor celor care au depus efortul dezinteresat de a scrie strongDC, uTorrent sau eMule, pentru că darurile oferite de ei sunt demne de un rege.

Manele în colectiv

Publicat iniţial 2007/01/11.

Colectivul (Andy Carismă, Seby Sămânţă, Ovidiu Sicilianul) a explorat câteva locuri comune ale manelelor actuale şi s-a amuzat teribil.

Manea monorimă

Am duşmani şi-i pedepsesc
Pe felie mă găsesc
Cu toată lumea chefuiesc
Şi pe fraieri îi lovesc

Am spart norma la femei
De la mine ţepe iei
Am talent şi am valoare
‘S cel mai tare din parcare

Am o fată compententă
Şi muncesc s-o fac studentă
Merg prin baruri, rătăcesc
Banu’ gros să-i dăruiesc

Ne-ntâlnim la una mică
Cu baieţii de elită
Deschid uşa la BMW-eu
Şi arunc cu bani mereu

Printre femei mă-nvârtesc
Doamne duc un trai regesc
Te joc din gleznă nu glumesc
Meserie te halesc

Tous les nanas sont a moi (Toate gagicile sunt ale mele)

Am un look cu el vrăjesc
Toate femeile mă doresc
Eu pe toate le iubesc
Şi cu ele mă mândresc

Să vină gagicile
Să-şi ridice fustele
Să le arăt că-s bărbat
Şi apoi să le bag în pat

Sunt cel mai tare în dormitor
Şi pirandele mă vor
Dacă vreau o fac cu 9
Să va fac în ciudă vouă

Am o sculă sclipitoare
Le-o arăt la toţi la mare
Să te prind între picioare
La colacul de salvare

Talent şi valoare

Seara vin la cazino
Dau cu zarul la mişto
Sunt bazat şi nu îmi pasă
Să te fac la babaroasă

Sunt un băiat norocos
Întorc fraierii pe dos
Când v-am zis că sunt pizdos
Nu m-aţi luat în serios

Mă îmbrac de la Armani
Ca să moară toţi duşmanii
Sunt smecher şi sunt dotat
Cel mai băiat de băiat

Manea de graniţă

Am o freză de calif
Mă comport intempestiv
E corect pricepi patroane
Sunt cu ochii pe balcoane

Scot merţanul pe faleză
Şi mă simt şucar baro
Ambalez şi bag viteză
Sunt bengos, ciumeg, atent
Să nu prind vreo piuneză

Când opresc la restaurant
Bag o pasta bologneză
De te simţi lovit in freză
Te dobor c-o catahreză

Manea dezamăgită / Manea cu frâna trasă

Merge omul la un chef
Sorb un whisky şi fumez
Prin grupuri alambicate
Nu e locul meu fârtate
Şi ca să mă consolez
Mă oftic şi pun un jazz
Consternare generală
Spaime, vuiet şi belea
Schimbă frate c-o manea

611 şi deziluzia/inconştienţa producătorului de electronic gadgets

Publicat iniţial 2007/03/06.

611 e autobuzul cu care merg în fiecare dimineaţă la serviciu. 611 este o soluţie temporară, o cârpeală a RATB-ului care înlocuieşte linia de tramvaie 11 şi 12 aflată în reparaţii pe sectorul Vasile Milea, Bd. Timişoara, Trafic Greu. Toate ratele şi hârburile existente în hangarele Regiei de transport în comun au fost cosmetizate şi repuse în uz, astfel că aşteptând 611 să nu te aştepţi la un autobuz decent călătorule.
Răzoare. 611 sforăie puturos şi tremură din toate încheieturile. Toată artera între Milea şi Răzoare asfixiată. Bară la bară. Dar mai supărătoare e calitatea pasagerilor. Bătrâni pensionari nesimţiţi, resemnaţi, prost îmbrăcaţi şi experţi în lovitura cu cotul la şold. Şi mai exasperanţi sunt tinerii. Tipul: “de cartier”. Arsenal: “telefon”. Telelefonul este folosit pentru entertainment şi ca frontend (capital de imagine) – îl reprezintă pe purtător. Se dă drumul la manea, căci manelarilor li se pare normal ca şi ceilalţi să fie părtaşi la bucuria lor. Alţii mai talentaţi şi mai valoroşi, vorba cântecului, secondează acordurile cu propria interpretare. Nimeni nu e deranjat de aceste manifestări, sau le e ruşine sau sunt conştienţi că o intervenţie ce apelează la obraz nu are sorţi de izbândă. Sau sunt pur şi simplu prea obosiţi ca şi mine.
Dar pentru sănătatea noastră mentală, cei care suntem lezaţi de astfel de fenomene atitudinea ar trebui să fie alta, prostul trebuie să realizeze că e prost, să conştientizeze în fiecare moment că poate deranja şi să stea în banca lui. Noi trebuie să producem această metamorfoză.
Oare cei care produc/proiectează electronic devices, nu s-au gândit niciodată pe ce mâini vor ajunge aceste produse? Şi dacă s-au gândit de ce nu au renunţat la meserie? Sau de ce nu au imaginat senzorul detector de prost gust? Probabil cei de la vânzări au făcut exces de zel şi s-a renunţat la acest plan. Anumite electronice trebuie să aibă pe lângă parental control şi “manelar control”. Cel puţin până reuşim metamorfoza prostului.

Gangsta Rap şi Manele

Publicat iniţial 2007/03/30.

Muzica e arma de control. Nu intamplator se vorbeste de subcultura. Masele se pot controla la nivel comportamental, axiologic prin muzica. Muzica poate inlocui viitorul tau trench cu un hanorac cu gluga stil Eminem, sau modifica un sistem de valori “pentru ca totul in cartier se bazeaza pe cojones”.
Un programator ar spune şi nu s-ar înşela că gangsta rap şi maneaua sunt două clase derivate din clasa de bază PopulationControl. Parametrii diferă sensibil, cetăţenii de culoare din State pe de-o parte şi cei mai recenţi europeni de cealaltă.
Mişcarea de apartheid din State funcţionează după preceptele maestrului Sun Tzu: converteşte, mutilează cele mai bune sănătoase şi mai definitorii atribute ale adversarului în arme împotriva sa. Jazz, negro-spiritual, rap, au reprezentat calapodul intelighenţiei negro militante în propovăduirea ideilor sale protestatare. Rapping-ul e expresia cea mai directă şi mai apropiată de mase, aşadar deturnarea ei a fost cea mai facilă şi mai eficientă. Nu se doreşte o rasă neagră viguroasă axiologic. Se invocă pervers paleativul discriminării pozitive. Un negru care nu a beneficiat de calitate în educaţie şi a rezistat valului de execraţie din ghetto are performanţe egale cu un alb bine şcolit şi cocoloşit şi e promovat în dauna albului, pentru că evident este individul mai capabil, a pornit cu handicap. Dar să nu ne îndepărtăm de la subiect.
Rapping-ul deturnat e violent, grosier, murdar, primitiv nu numai ca expresie dar şi ritmico-melodic (Sarah Jones împarte rapper-ii în protorappers şi atenţie hip-poppers!). 50Cent care ne arată acadeaua, LL care is doin’ it round, Eminem care o înjură pe maică-sa sau Snoop care o face în stilul câinelui sunt hip-pop-eri, adică nişte aserviţi celor care îşi doresc ca negrii să fie toţi borfaşi cu bling-bling sau jucători de baschet.
Acelaşi şablon se repetă cu succes şi prin părţile noastre, numai că instrumentul e maneaua. Trebuie să existe oameni pentru munca de jos în UE, aşa că prin prostire(manelizare sistematică) se asigură efectivul de bone, menajere, muncitori în construcţii şi bodyguarzi în Uniune. Şi va fi o naţie de barbari care vor strânge bani toată viaţa ca să le cânte Guţă la nunta băiatului sau la vreun botez de nepot pentru a savura momentul culminant al dedicaţiilor când se vor simţi şi ei importanţi, regi pentru o zi ca Leo de la Strehaia.

Perplexitate (sau Carmen Şerban vs. Teodora Enache)

Prietenul meu Alexandru Trifan m-a apostrofat în stilul caracteristic că blogul ăsta e cam prăfuit şi să nu-mi fac reclamă degeaba dacă îl las aşa în paragină. Deci voi încerca să storc o pastilă special pentru el.

Pentru cei care nu o cunosc pe Teodora Enache să stabilim că este cea mai promiţătoare (deşi trecută de prima tinereţe) solistă de jazz româncă a momentului.

Într-o vizită la magazinul “Muzica” căutam albumul său de standarde în colaborare cu Rick Condit şi Ion Baciu Jr.
Merg la primul stand cu discuri româneşti şi întreb:

-Fiţi amabilă vă rog aveţi cumva albumul de standarde …. Teodora Enache (şi colectivul de mai sus)”?
-Ce e asta manele?
-Nu doamna, jazz…

Eu nu m-am supărat pe sărmana femeie, asta e, puterea obişnuinţei.
Vă rog să consultaţi şi site-ul de prezentare ca să vă convingeţi de diferenţele faţă de Carmen Şerban.
Din fericire la magazin existau mai multe standuri…

Est-ce que la fin justifie les moyens ?

Publicat iniţial 2007/07/02.

Sau scuză scopul mijloacele?

Pentru mine azi s-a terminat facultatea. Am avut certitudinea la festivitatea de absolvire când am aruncat în sus toca de câteva ori şi chiar am reuşit să mă bucur puţin. E clar că s-a terminat. Dar e mai mult uşurare decât fericire, “it’s more relief than joy” cum spune comentatorul.
Festivitatea în sine nu merită analizată. Organizare pe sponci, impersonalitate, un sfârşit ca un rezumat al acestei perioade de cinci ani. N-a existat nimic glamuros, cu lustru. Indiferenţa molipseşte şi absolvenţii i-au lăsat pe nevinovaţii Voltaj să cânte într-o Polivalentă goală.
Au fost multe momente în care am vrut să renunţ, multe dezamăgiri şi depresii. Lăsaţi orice speranţă cei ce intraţi aici. Dictonul ăsta mi s-a părut cel mai potrivit pentru Poli A&C. M-am hotărât totuşi să iau sacul în spate. N-am ştiut programare dar astăzi mă descurc. Sisif a reuşit să urce piatra în vârful muntelui, iar piatra nu se va mai clinti niciodată din vârf. Sisif e mai liniştit şi poate mai împăcat cu sine.

Je suis au bout de la rue et une autre vie commence sans la pierre.
Dacă v-a plăcut povestea lui Sisif lăsaţi o impresie aici.